Este o intrebare pe care o aud des si la care voi incerca sa raspund, fara a pretinde sa epuizez un subiect atat de amplu…

Intr-adevar conceptul de “dezvoltare personala” este precum o umbrela uriasa: a face o facultate, a citi o carte, a medita, a vedea o piesa de teatru, a participa la o conferinta, a socializa, a parcurge un program de dezvoltare personala, a face coaching…sau psihoterapie, a iubi, a suferi…toate acestea si multe altele pot insemna “dezvoltare personala” in masura in care cel care le traieste, le parcurge, le experimenteaza, este capabil sa o faca in mod constient, prezent, astfel incat sa beneficieze in mod real, optim, de experienta traita.

Intr-un mod mai centrat, dezvoltarea personala cu ajutorul unui coach, prin diferite tehnici si metode de coaching inseamna tocmai a invata, a-ti reaminti, a exersa sa fii prezent in mod real in propria experienta de viata, sa beneficiezi de ea in modul cel mai bun cu putinta, sa fii flexibil si sa inveti din experientele mai putin placute, sa te bucuri si sa obtii rezultate maxime din cele reusite. Acest mod structurat de dezvoltare personala inseamna sa te re-cunosti, sa-ti descoperi si sa-ti folosesti resursele si calitatile pentru a creste, sa inveti sa-ti privesti “defectele” ca pe niste zone de dezvoltare si nu ca pe niste handicapuri, sa te re-definesti, sa-ti re-creezi imaginea de sine, sa inveti sa te pretuiesti cu adevarat, sa ai incredere in fortele tale, sa-ti exersezi vointa si capacitatea de a-ti defini si atinge obiectivele, sa iti aduci aminte sa visezi, sa creezi, sa ai idealuri…sa te bucuri de viata.

Cunoscandu-te mai bine, inveti sa-i cunosti si pe ceilalti. Apreciindu-te mai mult, vei invata sa ii apreciezi si pe ceilalti, sa le acorzi incredere. Asa vei reusi “sa-ti vindeci” relatiile, sa relationezi cu usurinta, sa-ti largesti cercul de prieteni…

Suntem fiinte sociale iar relatiile noastre ne ajuta sa ne cunoastem mai bine si sa crestem daca stim unde si cum sa privim.

“ – Ce D-zeu faci, am intrebat-o pe maimuta, vazand ca scoate din apa un peste si il aseaza pe creanga unui copac.
- L-am salvat de la inec, a venit prompt raspunsul.” (A. de Mello)

Cat de des ti se intampla astfel de lucruri?...
Incerci sa salvezi pesti de la inec?
Te astepti ca melcul sa sara intr-un picior?
“Ti-ai inchipuit” vreodata ca partenerul tau este Maestrul Yoda in persoana?
Probabil te amuza si ti se pare ca intrebarile acestea nu ti se potrivesc, ba chiar iti jignesc nivelul de inteligenta… Ei bine, inteligenta nu este ingredientul principal in povestea noastra (sau nu neaparat acea inteligenta la care te gandesti tu) ci capacitatea de constientizare, inteligenta emotionala, obisnuinta de a nu te confunda cu ceilalti si invers, asteptarile implicite si nejustificate, etc….

Daca te-am ajutat sa intelegi ce inseamna “dezvoltarea personala” cu siguranta stii cu ce iti va fi de folos!

Cine esti? Cum te vezi?

Ce relevanta are asta pentru felul in care te integrezi in lume? Ce implicatii are asta in relatiile tale?

Ati observat cu cata usurinta observa oamenii defectele si nu calitatile, cat de des critica si cat de rar complimenteaza? Nu vreau sa fac o generalizare grosiera dar fara sa te straduiesti prea mult, balanta este atat de dezechilibrata incat este greu sa nu remarci…asta daca ai exersat putin rolul de observator.

O alta caracteristica a acestui aspect este ca in timp ce in cercurile sociale mai largi omul se mai cenzureaza in virtutea unor uzante de politete sau a grijii pentru propria imagine, pe masura ce cercul se restrange si ajunge sa se reduca la cercul de apropiati cenzura devine din ce in ce mai lejera si omul isi permite sa renunte pur si simplu la “manusile de catifea”. In general aceste aspecte nu sunt voite, nici macar constientizate…

Care sa fie totusi explicatia? Sa se coreleze cu imaginea personala si stima de sine?...Este o ipoteza. Nu fac decat sa consemnez cateva lucruri observate pur si simplu sau in contextul de lucru al dezvoltarii personale.

Am auzit nu de putine ori o remarca exprimata mai mult sau mai putin vehement: “Cine ma place, ma place asa cum sunt!”

Intrebarile care imi vin in minte la auzul acestei declaratii sunt:

• Cum esti? Ai putea sa spui intr-adevar cum esti?

• Tu te placi asa cum esti?

Este paradoxal ca de cele mai multe ori cand le cerem celorlalti sa ne placa “asa cum suntem”, noi suntem de fapt cei care nu ne placem. Este trist insa ca nu constientizam asta si proiectam asupra celorlalti propriile noastre sentimente. Masura acestui adevar ar putea-o da gradul de vehementa cu care facem declaratia…

Cum suntem noi de fapt si pe ce ne construim stima de sine?

“Sufletul vostru, adeseori, este un camp de lupta, unde ratiunea si judecata se infrunta cu pasiunile si poftele voastre.

Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura si dusmania din voi in unitate si melodie? Dar cum as reusi, afara numai daca voi insiva nu sunteti, de asemeni, linistitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?

Ratiunea si pasiunea sunt carma si panzele sufletului vostru mereu navigand. Daca panzele si carma voastra se rup, nu puteti decat sa va clatinati pe valuri la intamplare, ori sa ramaneti prinsi in impas in mijlocul marii. Fiindca ratiunea, de una singura dominand, restrange intregul elan; si pasiunea, liber lasata, e ca o flacara arzand pana la propria-i mistuire.

De aceea, fie ca sufletul vostru sa-si exalte ratiunea pana la inaltimea pasiunii, pentru ca astfel sa poata canta. Iar ratiunea sa va conduca pasiunea astfel, incat aceasta sa poata dainui in permanenta reinviere si ca pasarea Phoenix sa renasca din propria-i cenusa.”

Am ales acest text dintr-o minunata scriere a lui Kahlil Gibran, “Profetul”, pe care el insusi a vazut-o ca pe o esenta a spiritului sau “… De ce am scris si publicat, oare, atatea carti? Eram nascut, doar, pentru a trai si a scrie o singura carte, o carte a esentelor!”