Va invit sa participati la  workshopul “Comunicarea in cuplu” si sa raspundem impreuna la intrebarile:

Ce este cuplul si cine suntem noi in interiorul cuplului?

Copii fiind, ascultam povesti nemuritoare si urmarim desene animate…si cumva imaginea partenerului ideal se suprapune peste imaginea eroului nostru din copilarie: frumos, bogat, inteligent, puternic, cinstit, curajos, modest, sensibil, educat, generos, etc.

Si cum toate povestile se incheie in mod fericit exact acolo unde viata de cuplu abia incepe…a fi impreuna devine o adevarata aventura! Suntem lasati sa continuam singuri povestea exact de unde nu mai stim ce urmeaza…“Ironia sortii” si sursa multor incurcaturi si nemultumiri!

Va invit sa exploram impreuna “povestea” realitatii cuplului si sa exersam comunicarea autentica.

Este o intrebare pe care o aud des si la care voi incerca sa raspund, fara a pretinde sa epuizez un subiect atat de amplu…

Intr-adevar conceptul de “dezvoltare personala” este precum o umbrela uriasa: a face o facultate, a citi o carte, a medita, a vedea o piesa de teatru, a participa la o conferinta, a socializa, a parcurge un program de dezvoltare personala, a face coaching…sau psihoterapie, a iubi, a suferi…toate acestea si multe altele pot insemna “dezvoltare personala” in masura in care cel care le traieste, le parcurge, le experimenteaza, este capabil sa o faca in mod constient, prezent, astfel incat sa beneficieze in mod real, optim, de experienta traita.

Intr-un mod mai centrat, dezvoltarea personala cu ajutorul unui coach, prin diferite tehnici si metode de coaching inseamna tocmai a invata, a-ti reaminti, a exersa sa fii prezent in mod real in propria experienta de viata, sa beneficiezi de ea in modul cel mai bun cu putinta, sa fii flexibil si sa inveti din experientele mai putin placute, sa te bucuri si sa obtii rezultate maxime din cele reusite. Acest mod structurat de dezvoltare personala inseamna sa te re-cunosti, sa-ti descoperi si sa-ti folosesti resursele si calitatile pentru a creste, sa inveti sa-ti privesti “defectele” ca pe niste zone de dezvoltare si nu ca pe niste handicapuri, sa te re-definesti, sa-ti re-creezi imaginea de sine, sa inveti sa te pretuiesti cu adevarat, sa ai incredere in fortele tale, sa-ti exersezi vointa si capacitatea de a-ti defini si atinge obiectivele, sa iti aduci aminte sa visezi, sa creezi, sa ai idealuri…sa te bucuri de viata.

Cunoscandu-te mai bine, inveti sa-i cunosti si pe ceilalti. Apreciindu-te mai mult, vei invata sa ii apreciezi si pe ceilalti, sa le acorzi incredere. Asa vei reusi “sa-ti vindeci” relatiile, sa relationezi cu usurinta, sa-ti largesti cercul de prieteni…

Suntem fiinte sociale iar relatiile noastre ne ajuta sa ne cunoastem mai bine si sa crestem daca stim unde si cum sa privim.

“ – Ce D-zeu faci, am intrebat-o pe maimuta, vazand ca scoate din apa un peste si il aseaza pe creanga unui copac.
- L-am salvat de la inec, a venit prompt raspunsul.” (A. de Mello)

Cat de des ti se intampla astfel de lucruri?...
Incerci sa salvezi pesti de la inec?
Te astepti ca melcul sa sara intr-un picior?
“Ti-ai inchipuit” vreodata ca partenerul tau este Maestrul Yoda in persoana?
Probabil te amuza si ti se pare ca intrebarile acestea nu ti se potrivesc, ba chiar iti jignesc nivelul de inteligenta… Ei bine, inteligenta nu este ingredientul principal in povestea noastra (sau nu neaparat acea inteligenta la care te gandesti tu) ci capacitatea de constientizare, inteligenta emotionala, obisnuinta de a nu te confunda cu ceilalti si invers, asteptarile implicite si nejustificate, etc….

Daca te-am ajutat sa intelegi ce inseamna “dezvoltarea personala” cu siguranta stii cu ce iti va fi de folos!

“Suntem pregatiti sa facem fata unei noi crize?” este titlul unui articol care mi-a atras atentia pe prima pagina a unui portal de stiri…

Tot ceea ce se intampla poate fi incadrat (daca tinem neaparat sa incadram) ca pozitiv sau negativ si intre aceste doua extreme diferite grade pe care le corelam cu normalitatea, echilibrul sau banalitatea si poate tocmai de aceea suntem inclinati sa le trecem cu vederea. Se pare ca ne atrag extremele. Din pacate insa, suntem in mod constant directionati catre extrema negativa. Ratingul este facut de “senzational” iar seznationalul scos in evidenta de mass-media este aproape intotdeauna negativ. Iti da impresia ca odata ce te-ai dezlipit de televizor sau ai lasat ziarul din mana (care par a fi un fel de scut intre tine si “cruda realitate”, va trebui sa faci fata unor intamplari grave, periculoase, terifiante. “Realitatea” pare sa fi devenit echivalenta cu un “senzational” negativ, lucru care nu este nici corect, nici real…dar cati pun asta la indoiala si cati gandesc si se comporta ca si cum aceasta ar fi realitatea?

Sa ne gandim putin la conditionarea noastra genetica…la reactiile automate, aflate dincolo de sfera constiintei si controlului. Pericolul declanseaza reactii de fuga sau lupta sau in cazuri extreme, traumatice, de “inghet” sau blocaj.
Stirile cu care suntem “bombardati” zi de zi nu sunt percepute in mod direct ca fiind periculoase dar ne transmit ideea ca lumea in care traim este plina de pericole si lucruri oribile, iesite din sfera normalitatii, astfel incat creaza sentimente mai mult sau mai putin constientizate, explicate sau gestionate de insecuritate, anxietate, stress. Ne predispune la fuga (fuga de “realitate”, fuga de asumare, de raspundere, emigrarea..tot felul de nuante ale fugii), la lupta (accentueaza agresivitatea verbala sau de reactie) si chiar “inghet”, blocaj (privim totul cu o neajutorare de neinteles, cu descurajare si dezorganizare). Toate acestea sunt niste filtre prin care distorsionam ceea ce se intampla, luam personal niste lucruri care se intampla si nu “ni se intampla”, ne cantonam intr-un sentiment de panica si de zadarnicie care ne blocheaza initiativa si modul de evaluare-raspuns natural, sanatos si constructiv. Omitem faptul ca avem resurse!!!

Dar oare cat de reala este aceasta poveste? Oare chiar exista o criza, a existat vreodata sau noi suntem cei care o cream si o alimentam prin felul in care ne raportam la realitate?

“Diavolul a iesit la plimbare cu un prieten. Cei doi au vazut pe cineva in fata lor, aplecandu-se si ridicand ceva de jos.

-    Ce a gasit omul acela? Intreaba prietenul…

-    O frantura de adevar, i-a raspuns diavolul.

-    Si nu te tulbura acest lucru?

-    Deloc. Am sa-l las sa o transforme intr-o convingere!” (A.de Mello)

Ti-ai pus vreodata “sub lupa” convingerile? Te-ai intrebat vreodata ce spun convingerile tale despre tine?

Am auzit nu de putine ori o remarca exprimata mai mult sau mai putin vehement: “Cine ma place, ma place asa cum sunt!”

Intrebarile care imi vin in minte la auzul acestei declaratii sunt:

• Cum esti? Ai putea sa spui intr-adevar cum esti?

• Tu te placi asa cum esti?

Este paradoxal ca de cele mai multe ori cand le cerem celorlalti sa ne placa “asa cum suntem”, noi suntem de fapt cei care nu ne placem. Este trist insa ca nu constientizam asta si proiectam asupra celorlalti propriile noastre sentimente. Masura acestui adevar ar putea-o da gradul de vehementa cu care facem declaratia…

Cum suntem noi de fapt si pe ce ne construim stima de sine?

Am vizionat de curand un film documentar despre Buddha. Marturisesc ca nu eram foarte bine informata asupra preceptelor budiste, insa am ramas surprinsa sa constat ca evidentiau lucruri descoperite in propria-mi dezvoltare personala.

Am crezut intotdeauna ca exista o esenta comuna a tuturor cailor de devenire a fiintei umane insa acum am vazut foarte clar acest lucru.

Probabil ca indiferent de calea pe care alegem sa o urmam, pentru un motiv sau altul, esenta este aceea ca pornim pe un drum al auto-cunoasterii si evolutiei noastre ca fiinte integrale si autentice.

Am putea spune ca societatea actuala este marcata de materialism iar omul contemporan de rationalism. Specific acestui rationalism excesiv este dorinta si nevoia de control. In virtutea acestei nevoi, omul a inceput sa fuga de umanitatea lui, de acea parte din el care-l expune la suferinta…pe care simte ca nu o poate controla suficient si de care se teme.

Cum comunicam? Ce comunicam? Cu cine comunicam? Comunicam oare in modul cel mai clar si mai eficient de care suntem capabili? Spunem exact ceea ce dorim sa comunicam? Mesajul nostru este receptionat integral si cu acuratete?

De ce este important limbajul atunci cand ne gandim la dezvoltare personala, la evolutie, la performanta, la orice dorim sa realizam in oricare aspect al vietii noastre?

Se spune oricum ca in procesul comunicarii importanta limbajului verbal este de doar 7%. Am putea trage concluzia ca nu este atat de important si este de dorit sa ne preocupam mai mult de cealalta parte a comunicarii,  mai importanta conform concluziilor cercetarii. S-ar putea sa fie valabila concluzia, s-ar putea sa fie eronata. In functie de ce anume apreciem importanta aceasta?

Daca cel cu care comunici esti chiar tu?!

Care dintre procente este mai important: 7% limbajul verbal, 38% limbajul paraverbal sau 55% limbajul nonverbal?

"Cea mai inversunata lupta este cu tine insuti; te afli in ambele tabere." (Voltaire)