Va invit sa participati la  workshopul “Comunicarea in cuplu” si sa raspundem impreuna la intrebarile:

Ce este cuplul si cine suntem noi in interiorul cuplului?

Copii fiind, ascultam povesti nemuritoare si urmarim desene animate…si cumva imaginea partenerului ideal se suprapune peste imaginea eroului nostru din copilarie: frumos, bogat, inteligent, puternic, cinstit, curajos, modest, sensibil, educat, generos, etc.

Si cum toate povestile se incheie in mod fericit exact acolo unde viata de cuplu abia incepe…a fi impreuna devine o adevarata aventura! Suntem lasati sa continuam singuri povestea exact de unde nu mai stim ce urmeaza…“Ironia sortii” si sursa multor incurcaturi si nemultumiri!

Va invit sa exploram impreuna “povestea” realitatii cuplului si sa exersam comunicarea autentica.

Este o intrebare pe care o aud des si la care voi incerca sa raspund, fara a pretinde sa epuizez un subiect atat de amplu…

Intr-adevar conceptul de “dezvoltare personala” este precum o umbrela uriasa: a face o facultate, a citi o carte, a medita, a vedea o piesa de teatru, a participa la o conferinta, a socializa, a parcurge un program de dezvoltare personala, a face coaching…sau psihoterapie, a iubi, a suferi…toate acestea si multe altele pot insemna “dezvoltare personala” in masura in care cel care le traieste, le parcurge, le experimenteaza, este capabil sa o faca in mod constient, prezent, astfel incat sa beneficieze in mod real, optim, de experienta traita.

Intr-un mod mai centrat, dezvoltarea personala cu ajutorul unui coach, prin diferite tehnici si metode de coaching inseamna tocmai a invata, a-ti reaminti, a exersa sa fii prezent in mod real in propria experienta de viata, sa beneficiezi de ea in modul cel mai bun cu putinta, sa fii flexibil si sa inveti din experientele mai putin placute, sa te bucuri si sa obtii rezultate maxime din cele reusite. Acest mod structurat de dezvoltare personala inseamna sa te re-cunosti, sa-ti descoperi si sa-ti folosesti resursele si calitatile pentru a creste, sa inveti sa-ti privesti “defectele” ca pe niste zone de dezvoltare si nu ca pe niste handicapuri, sa te re-definesti, sa-ti re-creezi imaginea de sine, sa inveti sa te pretuiesti cu adevarat, sa ai incredere in fortele tale, sa-ti exersezi vointa si capacitatea de a-ti defini si atinge obiectivele, sa iti aduci aminte sa visezi, sa creezi, sa ai idealuri…sa te bucuri de viata.

Cunoscandu-te mai bine, inveti sa-i cunosti si pe ceilalti. Apreciindu-te mai mult, vei invata sa ii apreciezi si pe ceilalti, sa le acorzi incredere. Asa vei reusi “sa-ti vindeci” relatiile, sa relationezi cu usurinta, sa-ti largesti cercul de prieteni…

Suntem fiinte sociale iar relatiile noastre ne ajuta sa ne cunoastem mai bine si sa crestem daca stim unde si cum sa privim.

“ – Ce D-zeu faci, am intrebat-o pe maimuta, vazand ca scoate din apa un peste si il aseaza pe creanga unui copac.
- L-am salvat de la inec, a venit prompt raspunsul.” (A. de Mello)

Cat de des ti se intampla astfel de lucruri?...
Incerci sa salvezi pesti de la inec?
Te astepti ca melcul sa sara intr-un picior?
“Ti-ai inchipuit” vreodata ca partenerul tau este Maestrul Yoda in persoana?
Probabil te amuza si ti se pare ca intrebarile acestea nu ti se potrivesc, ba chiar iti jignesc nivelul de inteligenta… Ei bine, inteligenta nu este ingredientul principal in povestea noastra (sau nu neaparat acea inteligenta la care te gandesti tu) ci capacitatea de constientizare, inteligenta emotionala, obisnuinta de a nu te confunda cu ceilalti si invers, asteptarile implicite si nejustificate, etc….

Daca te-am ajutat sa intelegi ce inseamna “dezvoltarea personala” cu siguranta stii cu ce iti va fi de folos!

“Suntem pregatiti sa facem fata unei noi crize?” este titlul unui articol care mi-a atras atentia pe prima pagina a unui portal de stiri…

Tot ceea ce se intampla poate fi incadrat (daca tinem neaparat sa incadram) ca pozitiv sau negativ si intre aceste doua extreme diferite grade pe care le corelam cu normalitatea, echilibrul sau banalitatea si poate tocmai de aceea suntem inclinati sa le trecem cu vederea. Se pare ca ne atrag extremele. Din pacate insa, suntem in mod constant directionati catre extrema negativa. Ratingul este facut de “senzational” iar seznationalul scos in evidenta de mass-media este aproape intotdeauna negativ. Iti da impresia ca odata ce te-ai dezlipit de televizor sau ai lasat ziarul din mana (care par a fi un fel de scut intre tine si “cruda realitate”, va trebui sa faci fata unor intamplari grave, periculoase, terifiante. “Realitatea” pare sa fi devenit echivalenta cu un “senzational” negativ, lucru care nu este nici corect, nici real…dar cati pun asta la indoiala si cati gandesc si se comporta ca si cum aceasta ar fi realitatea?

Sa ne gandim putin la conditionarea noastra genetica…la reactiile automate, aflate dincolo de sfera constiintei si controlului. Pericolul declanseaza reactii de fuga sau lupta sau in cazuri extreme, traumatice, de “inghet” sau blocaj.
Stirile cu care suntem “bombardati” zi de zi nu sunt percepute in mod direct ca fiind periculoase dar ne transmit ideea ca lumea in care traim este plina de pericole si lucruri oribile, iesite din sfera normalitatii, astfel incat creaza sentimente mai mult sau mai putin constientizate, explicate sau gestionate de insecuritate, anxietate, stress. Ne predispune la fuga (fuga de “realitate”, fuga de asumare, de raspundere, emigrarea..tot felul de nuante ale fugii), la lupta (accentueaza agresivitatea verbala sau de reactie) si chiar “inghet”, blocaj (privim totul cu o neajutorare de neinteles, cu descurajare si dezorganizare). Toate acestea sunt niste filtre prin care distorsionam ceea ce se intampla, luam personal niste lucruri care se intampla si nu “ni se intampla”, ne cantonam intr-un sentiment de panica si de zadarnicie care ne blocheaza initiativa si modul de evaluare-raspuns natural, sanatos si constructiv. Omitem faptul ca avem resurse!!!

Dar oare cat de reala este aceasta poveste? Oare chiar exista o criza, a existat vreodata sau noi suntem cei care o cream si o alimentam prin felul in care ne raportam la realitate?

Iata doua intrebari pe care mi le-as pune eu….

Cred ca nu exista raspunsuri bune si raspunsuri gresite; exista raspunsuri posibile, optiuni si libertatea de-a alege. Eu nu cred in retete si ma feresc de clisee. Admit ca sunt necesare intr-o masura si in anumite aspecte ale vietii noastre. Eu incerc sa ma limitez la cele fara de care nu se poate. Voi incerca sa fiu de ajutor celui care isi pune macar una din cele doua intrebari…

“Daca prima piatra este pusa stramb, atunci peretele va fi stramb pana sus” spune un proverb persan.

Ma gandesc la mine, cea care eram cu cinci ani in urma… Mi-ar fi fost de folos un coach; nu cu cinci ani ci cu multi ani in urma, poate chiar dupa terminarea liceului. As fi scutit ani de deriva daca stiam ceva despre busola. Acum privesc in urma si ma minunez de omul care nu stia de ce face ceea ce face, care nu isi propunea obiective, care nu stia efectiv ce isi doreste de la viata. Am trait ca un somnambul destui ani… am fost un personaj in Matrix. Din pacate asta nu este o figura de stil, este realitatea multora dintre noi.

“Diavolul a iesit la plimbare cu un prieten. Cei doi au vazut pe cineva in fata lor, aplecandu-se si ridicand ceva de jos.

-    Ce a gasit omul acela? Intreaba prietenul…

-    O frantura de adevar, i-a raspuns diavolul.

-    Si nu te tulbura acest lucru?

-    Deloc. Am sa-l las sa o transforme intr-o convingere!” (A.de Mello)

Ti-ai pus vreodata “sub lupa” convingerile? Te-ai intrebat vreodata ce spun convingerile tale despre tine?

Cine esti? Cum te vezi?

Ce relevanta are asta pentru felul in care te integrezi in lume? Ce implicatii are asta in relatiile tale?

Ati observat cu cata usurinta observa oamenii defectele si nu calitatile, cat de des critica si cat de rar complimenteaza? Nu vreau sa fac o generalizare grosiera dar fara sa te straduiesti prea mult, balanta este atat de dezechilibrata incat este greu sa nu remarci…asta daca ai exersat putin rolul de observator.

O alta caracteristica a acestui aspect este ca in timp ce in cercurile sociale mai largi omul se mai cenzureaza in virtutea unor uzante de politete sau a grijii pentru propria imagine, pe masura ce cercul se restrange si ajunge sa se reduca la cercul de apropiati cenzura devine din ce in ce mai lejera si omul isi permite sa renunte pur si simplu la “manusile de catifea”. In general aceste aspecte nu sunt voite, nici macar constientizate…

Care sa fie totusi explicatia? Sa se coreleze cu imaginea personala si stima de sine?...Este o ipoteza. Nu fac decat sa consemnez cateva lucruri observate pur si simplu sau in contextul de lucru al dezvoltarii personale.

Am auzit nu de putine ori o remarca exprimata mai mult sau mai putin vehement: “Cine ma place, ma place asa cum sunt!”

Intrebarile care imi vin in minte la auzul acestei declaratii sunt:

• Cum esti? Ai putea sa spui intr-adevar cum esti?

• Tu te placi asa cum esti?

Este paradoxal ca de cele mai multe ori cand le cerem celorlalti sa ne placa “asa cum suntem”, noi suntem de fapt cei care nu ne placem. Este trist insa ca nu constientizam asta si proiectam asupra celorlalti propriile noastre sentimente. Masura acestui adevar ar putea-o da gradul de vehementa cu care facem declaratia…

Cum suntem noi de fapt si pe ce ne construim stima de sine?

Care credeti ca este diferenta dintre o persoana care renunta la fumat si alta care “nu poate”? Dar dintre o persoana care castiga 1000 euro si una care castiga 200? Dar intre o persoana care la sfarsitul anului isi face un bilant bogat in evenimente si realizari si una care nici macar nu se gandeste sa faca unul?

Veti gandi cu siguranta ca sunt multe diferente intre cele doua persoane comparate insa eu vreau sa abordez una dintre ele, esentiala probabil: motivatia.

Ce este de fapt motivatia?

Am vizionat de curand un film documentar despre Buddha. Marturisesc ca nu eram foarte bine informata asupra preceptelor budiste, insa am ramas surprinsa sa constat ca evidentiau lucruri descoperite in propria-mi dezvoltare personala.

Am crezut intotdeauna ca exista o esenta comuna a tuturor cailor de devenire a fiintei umane insa acum am vazut foarte clar acest lucru.

Probabil ca indiferent de calea pe care alegem sa o urmam, pentru un motiv sau altul, esenta este aceea ca pornim pe un drum al auto-cunoasterii si evolutiei noastre ca fiinte integrale si autentice.

Am putea spune ca societatea actuala este marcata de materialism iar omul contemporan de rationalism. Specific acestui rationalism excesiv este dorinta si nevoia de control. In virtutea acestei nevoi, omul a inceput sa fuga de umanitatea lui, de acea parte din el care-l expune la suferinta…pe care simte ca nu o poate controla suficient si de care se teme.

“Sufletul vostru, adeseori, este un camp de lupta, unde ratiunea si judecata se infrunta cu pasiunile si poftele voastre.

Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura si dusmania din voi in unitate si melodie? Dar cum as reusi, afara numai daca voi insiva nu sunteti, de asemeni, linistitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?

Ratiunea si pasiunea sunt carma si panzele sufletului vostru mereu navigand. Daca panzele si carma voastra se rup, nu puteti decat sa va clatinati pe valuri la intamplare, ori sa ramaneti prinsi in impas in mijlocul marii. Fiindca ratiunea, de una singura dominand, restrange intregul elan; si pasiunea, liber lasata, e ca o flacara arzand pana la propria-i mistuire.

De aceea, fie ca sufletul vostru sa-si exalte ratiunea pana la inaltimea pasiunii, pentru ca astfel sa poata canta. Iar ratiunea sa va conduca pasiunea astfel, incat aceasta sa poata dainui in permanenta reinviere si ca pasarea Phoenix sa renasca din propria-i cenusa.”

Am ales acest text dintr-o minunata scriere a lui Kahlil Gibran, “Profetul”, pe care el insusi a vazut-o ca pe o esenta a spiritului sau “… De ce am scris si publicat, oare, atatea carti? Eram nascut, doar, pentru a trai si a scrie o singura carte, o carte a esentelor!”